Iarăşi este vorba despre darurile lui Dumnezeu, date Bisericii prin Duhul Sfânt.

Biserica trăieşte, lucrează şi propăşeşte pe pământ numai prin darurile lui Dumnezeu, pe care El le revarsă necurmat asupra ei.

Dumnezeu dă darurile Sale cu un scop şi numai atunci când este nevoie. El nu risipeşte nimic. Lucrarea este a Lui şi El ştie ce trebuie, când trebuie şi cât trebuie, ca ea să înainteze biruitoare şi plină de roade prin lume.

Nici un dar al Duhului Sfânt nu este dat cuiva datorită vreunui merit personal sau prin străduinţă personală, ci este în totalitate darul Duhului, spre folosul lucrării lui Dumnezeu. Cu atât mai puţin se poate lăuda cineva cu ceea ce a primit.

„Altuia, puterea să facă minuni.”

„Minuni” – la plural deci.

Sf. Ap. Pavel nu s-a gândit ia însuşirea permanentă a anumitor persoane care au primit puterea de a vindeca sau darul minunilor. Duhul Sfânt dă această putere (dar) din când în când, atunci când este nevoie, pentru propăşirea lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Deci, Duhul Sfânt nu alege numai anumite persoane cu un dar permanent de vindecare sau de facere a altor minuni.

De fapt, semnele şi minunile le socoteşte Sf. Pavel ca nevoi ale slujbei sale de apostol (2 Cor. 12:12), dar nu toţi creştinii sunt apostoli (1 Cor. 12:29). Şi nici chiar apostolii nu făceau totdeauna minuni, căci minunea este ceva din domeniul supranaturalului, ori ei trăiau o viaţă naturală şi aşa propovăduiau Evanghelia. Atunci când lucrarea Evangheliei cerea, Dumnezeu le dădea putere să facă lucrări supranaturale (minuni). Puterea aceasta, aşa cum s-a amintit, o mai primesc şi astăzi anumiţi credincioşi, în anumite ocazii. „Altuia, proorocia.”

Darul proorociei este capacitatea de a face cunoscute gândurile lui Dumnezeu. A prooroci nu trebuie înţeles în sens restrâns, de anunţare a viitorului. În Noul Testament el are un sens mai larg, de proclamare a adevărului (şi acesta este un dar pe care mulţi îl au astăzi), de predicare, cu însufleţire şi convingător, a tainelor lui Dumnezeu, taine care pot fi în legătură cu trecutul sau cu prezentul, iar nu numaidecât cu viitorul. Pot fi însă în legătură şi cu viitorul.

„Proorocirile – spune Fer. Augustin – nu sunt spuse ca prin ele să dovedim numai pe Mântuitorul, ci şi pentru ca să-L înţelegem. Dumnezeu însuşi are nevoie să dovedească adevărul faptelor şi spuselor Sale. Ele se dovedesc prin ele însele. Noi, oamenii, ne luptăm ca să le înţelegem.”

Sf. Vasile cel Mare spune: „Cel ce se dă pe sine organ vrednic lucrării Duhului este prooroc”.

Proorocul adevărat are urechea îndreptată numai spre ceea ce spune Domnul. El nu se teme de ameninţările oamenilor, nici nu se ruşinează să mărturisească, spunând: „Aşa vorbeşte Domnul!”

În Cartea Apocalipsei scrie limpede şi puternic: „Mărturia lui Isus este duhul proorociei” (Apoc. 19:10). Cine păstrează mărturia lui Isus (Apoc. 19:10; 12:17; 1:2,9; 6:9) se află în duhul proorociei, adică în mediul lui Hristos. Iar mărturia lui Hristos o au toţi cei care s-au contopit, prin credinţă, cu Isus Hristos, cei care L-au primit în ei (Efeseni 3:17). „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el… şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său” (1 Ioan 5:10-11). „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:12).

„Altuia, deosebirea duhurilor…”

Darul deosebirii duhurilor are o mare însemnătate atât în viaţa particulară a credinciosului cât şi în viaţa Bisericii lui Hristos. A şti să deosebeşti ce este din Duhul lui Dumnezeu, din adevărul veşnic şi ce este de la diavolul, din duhul minciunii şi al înşelăciunii, este tot atât de însemnat ca şi viaţa. Sf. Vasile cel Mare zice: „Mare este darul proorociei, dar mai mare dar este să deosebeşti vocea lui Dumnezeu dintre multe voci ale diavolului, care se preface în înger de lumină”. Şi Sf. Ioan Gură de Aur zice: „A deosebi anume ce este duhovnicesc de ce este sufletesc şi trupesc, a deosebi cine este prooroc şi cine este amăgitor este, în adevăr, mare dar dumnezeiesc”.

Să nu uităm: diavolul se amestecă şi el în lucrările lui Dumnezeu şi de aceea este nevoie în Biserica lui Hristos de darul deosebirii duhurilor. Sf. Ap. Ioan scrie: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum” (1 Ioan 4:1-3).

Orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, care nu duce la unitatea practică a Trupului lui Hristos, este duh străin. Duhul de partidă nu este Duhul lui Hristos. E bine să ştim bine lucrul acesta, ca să nu ne rătăcim. Puterea Satanei e la lucru în lume, dar nu toţi pot s-o vadă şi mai ales s-o deosebească.

„Altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.”

Că este o vorbire în limbi, ca dar ai Duhului Sfânt, e un adevăr arătat limpede în Sfânta Scriptură. Dar că această vorbire a fost mult imitată şi falsificată de diavolul, este iarăşi un adevăr peste care nu se poate trece.

Când pe piaţă sunt mulţi bani falşi, e un semn că sunt şi bani veritabili.

Aşa si cu adevărurile biblice. Nu înseamnă că un adevăr nu mai există, din pricina multor imitaţii diavoleşti.

Şi păgânii aveau un fel de „vorbire în limbi”, mai ales cei deprinşi cu inspiraţiile false ale Pitiei sau ale Sibilelor, care puteau să producă aşa dispoziţie în om, încât el, cu părul vâlvoi şi cu spume la gură, rostea frânturi de cuvinte sau cuvinte neînţelese.

Să stăruim puţin asupra vorbirii în limbi ( „glossolalia”, în greceşte), dar nu în sensul de poliglot pe cale naturală, ci ca inspirat, în stare de extaz (unii cercetători ai Sfintelor Scripturi explică vorbirea în limbi noi ca fiind în limbi existente pe pământ, dar neştiute dinainte de cei care vorbesc. Cazul apostolilor din Fapte cap. 2). Ce este vorbirea în limbi?

Pe baza Sfintei Scripturi răspundem: vorbirea în limbi este un dar a Duhului Sfânt (cel mai de pe urmă după ordinea Scripturii – 1 Cor. 12:28), dat anumitor credincioşi din Biserică (nu tuturor – vezi 1 Cor. 12:30), pentru un anumit scop în lucrarea Evangheliei.

în Biserica primară s-a arătat mai mult acest dar, ca un semn alături de multe alte semne – şi ca un mijloc prin care adevărul despre mântuire putea să-şi facă loc în lumea de atunci, neobişnuită cu noutatea Evangheliei.

Sfinţii Părinţi, afară doar de câteva mici excepţii, ca şi marile sinoade ecumenice, au tratat glossolalia (vorbirea în limbi) cu indiferenţă. Nu i-au închinat pagini deosebite, nu i-au dat loc în nici un punct din ordinile de zi ale şedinţelor, atât de încărcate de probleme controversate care cereau urgent o rezolvare. Glossolalia nu alcătuia subiectul vreunei dispute dogmatice, fiindcă în jurul ei istoria Bisericii n-a cunoscut vreo controversă care să fi sesizat Biserica în vreo parte sau în totalitatea ei. Mărturisirile de credinţă de mai târziu n-au găsit-o între dogme, nici între practicile vreunor credincioşi şi de aceea n-au pomenit-o. Iar exegeza a considerat-o ca aparţinând trecutului îndepărtat, începutului Bisericii.

Neexistând vreo practică a glossolaliei (vorbirii în limbi) nici corectă, nici greşită – nu s-a simţit nevoia unei definiri precise şi temeinice a ei.

Totuşi, aşa cum s-a spus mai sus, noi rămânem la ceea ce spune Sfânta Scriptură despre vorbirea în limbi – şi anume că ea este un dar al Duhului Sfânt, o vorbire inspirată într-o limbă necunoscută, o limbă a Duhului care trebuie tălmăcită pentru a fi înţeleasă. Altfel, nu e de nici un folos pentru ascultători (despre acest lucru vom mai vorbi la cap. 14). Tălmăcirea acestei limbi noi este tot un dar al Duhului Sfânt, pe care-l primesc unii dintre credincioşi – nu toţi – după cum nici vorbirea în limbi nu o primesc toţi.

La începutul cap. 13, citim despre „limbi omeneşti” şi „limbi îngereşti”. Totuşi, din câte se poate deduce, limbile despre care este vorba nu sunt limbi îngereşti, ci limbi duhovniceşti date de Duhul Sfânt oamenilor, limbi care pot înceta la plinirea vremurilor (vezi 1 Cor. 13:8), pe când despre limbile îngereşti nu se poate spune că vor înceta vreodată. Îngerii vor vorbi totdeauna între ei.

Dar orice fel de limbi ar fi auzite, „limba” rămâne pentru toţi ceilalţi neînţeleasă, dacă nu este tălmăcită în limba obişnuită. De aceea Sf. Ap. Pavel îngăduie vorbirea în limbi numai atunci când este cineva s-o tălmăcească. Ce spune însă Sf. Pavel despre tălmăcirea limbilor – nu ştim, pentru că nici în capitolul 14 nu e ceva clar. Nici nu era necesar, deoarece corintenii cunoşteau aceasta din propria lor experienţă, Iată câteva locuri mai însemnate din Sfânta Scriptură despre vorbirea în limbi. Cercetându-le pe rând şi în perfect acord cu toate, vom putea înţelege mai bine acest dar al Duhului Sfânt – nu însă ca unicul semn al botezului cu Duhul Sfânt, cum vor unii să-l arate.

1. Marcu 16: 17 „Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate ciraci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte nu-i va vătăma…” etc.. „Limbi noi” Nici Domnul Isus care a rostit aceste cuvinte, nici evanghelistul Marcu care ni le redă, nu arată mai pe larg în ce vor consta aceste „limbi” sau ce fel de limbi vor fi ele. Atât doar ni se spune, că ele vor fi vorbite nu ca ştiute dinainte, ci numai prin puterea unui dar ceresc, şi că vor fi noi.

2. Faptele Apostolilor 10:46-47. Ni se spune că la botezarea sutaşului Corneliu de către Ap. Petru, „Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi care ascultau Cuvântul. Toţi credincioşii tăiaţi împrejur, care veniseră cu Petru,au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste neamuri. Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: «Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?»„. De subliniat faptul că vorbirea în limbi a avut loc înainte de botezul în apă. Ca şi la primul punct, nu se arată în ce consta vorbirea în limbi, adică ce fel de limbi erau şi ce au spus prin această vorbire.

Încă un gând se desprinde de aici: nimeni din cei de faţă nu s-a gândit şi n-a dorit vorbirea în limbi, cu atât mai puţin n-a stăruit după ea, ci a venit fără nici o contribuţie omenească, doar prin simplul fapt că „ascultau Cuvântul” rostit de Sf. Ap. Petru. Toţi au vorbit în limbi. Dumnezeu a dat semnul acesta ca o confirmare a primirii neamurilor (păgânilor) în Biserica lui Hristos. „Credincioşii tăiaţi împrejur” (iudeii creştini) trebuia încredinţaţi de lucrul acesta.

3. În Faptele Apostolilor 19:5-6 ni se spune că, în Efes, nişte ucenici ai lui Ioan Botezătorul, după ce au primit botezul creştin (deosebit de cel al lui Ioan, pe care ei îl aveau) şi după ce Sf. Ap. Pavel şi-a pus mâinile peste ei, au „vorbit în alte limbi şl prooroceau” Nici aici nu se dă vreo altă lămurire, ci doar atât: „alte limbi”. Ca şi oamenii din caşa lui Corneliu,toţi aceşti ucenici ai lui Ioan au vorbit în limbi fără să stăruiască după aşa ceva. Era doar un semn din partea lui Dumnezeu, prin care arăta primirea acestor oameni foarte religioşi, în Biserica lui Hristos. Ei se bazau pe religiozitatea lor, dar Dumnezeu le-a arătat că mântuirea nu se capătă decât prin credinţa în Fiul Său, Isus Hristos.

Sfânta Scriptură nu mai aminteşte nici un caz, afară de cele două arătate mai sus, când, în urma botezului în apă, cineva să fi vorbit în limbi, cu toate că mântuirea le era asigurată (cazul temnicerului din Filipi, al Lidiei, al famenului etiopian etc.).

Duhul Sfânt dă darul vorbirii în limbi cu un scop şi, aşa cum s-a zis mai sus, nu tuturor creştinilor si nu în toate vremurile. S-a dat întâi apostolilor lui Hristos. S-a dat lui Corneliu şi oamenilor din caşa lui, ca semn al primirii păgânilor în Biserică. S-a dat apoi ucenicilor lui Ioan Botezătorul, ca să arate că religia iudaică, chiar şi în forma ei desăvârşită, nu poate da mântuirea, ci ea se primeşte numai prin Isus Hristos. Deci, cazurile amintite mai sus sunt cazuri tipice, sunt temelii pe care s-a ridicat măreţul Templu ai creştinismului, cazuri care nu se mai repetă.

După perioada biblică (secolul I) găsim acest fenomen în mod sporadic.

Sf. Irineu este singurul scriitor bisericesc care aminteşte existenţa acestui dar în Biserică. În cartea sa „Contra ereziilor” (Adversus haereses), el spune: „În Biserică mai avem câţiva fraţi, care au daruri profetice şi prin Duhul vorbesc tot felul de limbaje”.

Sf. Ioan Gură de Aur înţelege prin darul vorbirii în limbi una din limbile existente pe pământ, necunoscută de vorbitor mai înainte, şi că acest dar este temporar. Tâlcuind prima epistolă către Corinteni, iată ce spune el despre vorbirea în limbi: „În privinţa darului limbilor, apostolul îl pune pretutindeni la urma tuturor celorlalte” (Omil. 32,1 Cor.); „el a fost numai pentru un timp în Biserică, începând cu apostolii, care urmau să se ducă prin toate ţările din lume. Şi după cum în timpul zidirii turnului Babei o singură limbă a fost împărţită în multe, asemenea şi atunci, multe limbi se dădeau unui singur om” (Omil. 35, 1 Cor.). Tot Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Dar de ce se petrecea atunci, iar acum nu? Atunci când cineva se boteza, îndată vorbea în limbi străine, unii prooroceau, alţii arătau alte semne şi minuni. Fiindcă aceia veneau de la idoli şi nu ştiau nimic lămurit, nu auziseră despre vechile Scripturi. Când se botezau, de îndată primeau Duhul Sfânt, dar fiindcă nu-L puteau vedea pe acest Duh – căci era nevăzut – atunci harul le dădea un semn văzut din partea Sa, încât unul vorbea imediat limba perşilor, altul a romanilor, a indienilor, iar altul vreo limbă oarecare şi prin aceasta arăta păgânilor că Duhul este Cel care lucrează prin ei… Cei mai mulţi umblau după darul vorbirii în limbi, mândrindu-se cu el şi-l socoteau cel mai important. Aceasta a fost pricina multor dezbinări şi schisme între ei, de aceea apostolul îi îndreaptă cu grabă, arătându-le că dragostea este cel mai de preţ dar” (Omil. 29,1 Cor.).

Fericitul Augustin, vorbind despre limbi, zice:.Acestea au fost semne cerute de împrejurările timpului de atunci. Căci a fost necesar să se recurgă la acea exprimare a Duhului Sfânt în toate limbile, pentru ca să se arate că Evanghelia lui Dumnezeu trebuie să fie propovăduită în toate limbile, pe întreg pământul. Lucrul acesta s-a făcut ca un fapt al trecutului”.

Tertulllan aminteşte vorbirea în limbi, el însuşi fiind un adept al montanismului, sectă de pe vremea aceea (sec. II), care practica vorbirea în limbi. El nu vorbea în limbi, dar se referea în cartea sa „De anima” la o femeie (probabil Maximila, una din profetesele lui Montan), care cădea în extaz şi vorbea cu îngerii. După moartea lui Montan şi a celor două profetese ale lui (Priscila şi Maximila), vorbirea în limbi a încetat, deşi curentul montanist a rămas, dar fără limbi, până prin sec. IV.

Ca fenomen izolat, vorbirea în limbi o mai găsim la anumite persoane în decursul veacurilor, ca de exemplu: Anton de Padova (1195 – 1231), Ange Clarebus (1300), Vicent Feraier (1350-1419), Francisc Xavier si alţii.

Iată mai jos câteva păreri ale unor cercetători ai Sf. Scripturi, în legătură cu glossolalia: A. Bisping (romano-catolic), orientându-se după Fer. Augustin (Sermo 271), spune că limba vorbită prin darul glossolaliei este limba originară a omenirii, limba lui Adam şi a tuturor oamenilor dinainte de Tumul Babei, ca urmare a harului dumnezeiesc adus de Mântuitorul, prin care omenirea îşi recapătă în chip tranzitoriu unitatea de la început, adusă la expresie prin unitatea limbii. Opinia aceasta, deşi pare frumoasă şi ispititoare, nu este exegetică şi nici acceptabilă, deoarece nu se bazează pe texte biblice, texte unde sunt amintite „limbi noi”, nu o singură limbă şi aceea veche.

Alţi tâlcuitori (Hardill, Eichorn, Neander etc..) înţeleg prin vorbirea în limbi producerea de sunete nearticulate, în stare de extaz, cu ajutorul limbii ca organ de vorbire. Aceste sunete ar avea totuşi un înţeles, pe care însă ascultătorii nu-l pricep fără tâlcuire în limba lor. Scopul vorbirii în limbi ar fi exprimarea întristării, bucuriei şi exaltării sufleteşti, asemenea lui Saul în Rama, când a fost stăpânit de un duh profetic (1 Samuel 19:20), asemenea grecilor vechi în ditirambele către Dionysos. A fost practicată în acest sens de vechii montanişti, iar apoi mai târziu, de comisarzi, irvingieni şi alte grupări.

Raţionaliştii critici protestanţi (în frunte cu Bleek) susţin că glossolalia ar consta în vorbirea, sub inspiraţie, a unui grai vechi, împestriţat cu provincialisme şi neînţeles de majoritatea ascultătorilor.

Vorbirea în limbi este, în adevăr, un dar al Duhului Sfânt, care produce mare bucurie celui care o primeşte. Cei din jur însă nu au folos din ea, afară de cazul când cineva o tălmăceşte. Potrivit Noului Testament, aceste „limbi” nu aveau nici o legătură cu propovăduirea ci, mai degrabă, cu închinarea.

În ziua Cincizecimii, apostolii vorbeau felurite limbi cunoscute – nu atât pentru a propovădui, cât pentru a lăuda pe Dumnezeu. Ascultătorii se mirau auzindu-i vorbind în propriile lor limbi „minunăţiile lui Dumnezeu”.

Faţă de primele zile ale Bisericii, astăzi se întâlneşte mâi rar adevărata vorbire în limbi, dar ea există. Şi există, pentru că Persoana Duhului Sfânt este aceeaşi ca pe vremea apostolilor. Să nu uităm însă că si acest dar, ca si celelalte daruri ale Duhului, nu sunt însuşiri îi „permanente ale unei persoane, ci ele sunt dăruite numai atunci când e nevoie în lucrarea lui Dumnezeu.

Pastor, Vițonescu Gabriel