Să stăm în picioare până la sfârșitul vremurilor – chemarea biruinței în Hristos
„Și, după ce veți fi biruit totul, să rămâneți în picioare.” – Efeseni 6:13
Se apropie ziua cea mare, ziua Domnului, zi de judecată și de slavă, de groază și de mântuire (Ioel 2:1-2). Soarele se va întuneca (Matei 24:29), cerurile se vor da în lături ca o carte făcută sul (Apocalipsa 6:14), iar pământul, cu tot ce este pe el, va fi zguduit din temelii (Evrei 12:26-27). În tăcerea copleșitoare a creației, răsună o întrebare cutremurătoare:
„Cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17)
Răspunsul nu vine din istorie, nici din meritul omenesc, ci dintr-o descoperire cerească. Ioan vede o mare mulțime, „pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă”, care stătea în picioare înaintea tronului lui Dumnezeu și a Mielului, îmbrăcați în haine albe, ținând ramuri de finic (Apocalipsa 7:9).
Aceștia nu sunt eroi în sensul lumii, ci sfinți care au trăit Evanghelia în fiecare zi. Nu au fost mari în ochii oamenilor, dar au fost credincioși în ascuns. Au biruit nu prin puterea lor, ci prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor (Apocalipsa 12:11). Au ales să stea în picioare când toți cădeau, au ales să rămână lângă Hristos chiar și atunci când părea că tăcerea cerului e mai grea decât strigătul durerii.
Această statornicie n-a fost rodul unui efort personal, ci al unei vieți ancorate în Hristos și echipate cu toată armura lui Dumnezeu (Efeseni 6:11-13). Credința lor a fost încercată, ca aurul în foc (1 Petru 1:7), dar nu au dat înapoi (Evrei 10:39). Au trăit în neprihănire, știind că „fără sfințire nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14). Au dus o viață de pocăință autentică, nu un moment emoțional, ci un drum constant al lepădării de sine (Luca 9:23).
Și-au spălat hainele în sângele Mielului (Apocalipsa 7:14), știind că în cer nu intră nimic întinat (Apocalipsa 21:27). Au fost disprețuiți de lume (Ioan 15:19), dar onorați în cer. Au fost săraci, poate, în cele materiale, dar bogați în credință (Iacov 2:5). Au slujit cu credincioșie, iar acum Îl slujesc necurmat în Templul ceresc (Apocalipsa 7:15).
În centrul tronului, Mielul a devenit Păstorul lor (Apocalipsa 7:17). El le șterge fiecare lacrimă (Isaia 25:8), îi hrănește cu apa vieții (Ioan 4:14), și le dă odihnă veșnică (Evrei 4:9). Nu cerul e cea mai mare răsplată – ci Hristos, Mirele și Prietenul, care i-a iubit până la capăt (Ioan 13:1).
Aceasta este chemarea noastră: nu doar să supraviețuim, ci să biruim (Romani 8:37). Nu doar să fim treji, ci să veghem și să ne rugăm, ca să putem sta în picioare înaintea Fiului Omului (Luca 21:36). Să nu ne pierdem în valurile compromisului, ci să rămânem ancorați în adevăr (Ioan 17:17). Să ne păstrăm hainele curate (Apocalipsa 16:15), să păzim poruncile Lui și să nu ne rușinăm la venirea Sa (1 Ioan 2:28).
Pentru că, în ziua aceea, nu va conta cât ai știut, ce ai construit sau cât ai fost aplaudat.
Va conta doar dacă ai stat. În picioare. În Hristos. Până la capăt
