Progres sub persecutie
Vorbind despre decadenta “institutionala” a bisericii crestine, nu trebuie sa uitam ca, dincolo de existenta ei ca “organizatie”, biserica este viata nenumaratilor crestini anonimi, prin care Domnul Isus se manifesta si se marturiseste. Extraordinara raspandire a crestinismului primelor secole nu s-a datorat “formei organizatorice” a bisericii, ci inflacararii cu care crestinii L-au marturisit pe Christos. Dispretuiti si persecutati de societate, crestinii au impresionat prin frumusetea caracterului, prin viata de intrajutorare si prin taria nadejdii lor in revenirea lui Christos.
Crestinismul a inceput ca o miscare in sanul iudaismului. Cea mai mare parte a proclamarii Evangheliei s-a facut la inceput in perimetrul sinagogilor. Totusi, crestinii nu s-au alaturat evreilor in revolta lor indreptata impotriva Romei in anul 66 d.Ch., iar pe la sfarsitul primului secol, Biserica crestina functiona ca o grupare distincta si cu totul separata de viata sinagogii. Din vremea lui Nero, pana la increstinarea imparatului Constantin si la edictul de la Milan (313 d.Ch.), prin care crestinismul a primit un caracter legal, credinta crestina a fost privita oficial drept o “religio prava”, o religie decadenta, depravata, rea.
Cei dintai crestini nu aveau o cladire dedicata in mod expres ca loc de intalnire si inchinare comuna. Adunarile lor se desfasurau cu precadere in case. Primele locasuri dedicate in mod special adunarii au aparut abia pe la inceputul secolului al II-lea.
Prima Biserica nu a cunoscut fenomenul “denominatiilor” asa cum le cunoastem noi astazi. Asta nu insemna catusi de putin ca in sanul crestinismului primar nu s-au produs disensiuni si contraziceri. S-au produs. Aceasta nu i-a mirat prea mult, caci aveau de a face cu probleme legate de adevarul absolut, iar in acest domeniu, procesul cunoasterii era individual si legat in mod direct cu maturizarea personala.
Persecutia
Crestinii au devenit foarte repede tinta persecutiilor de tot felul, unele de o ferocitate si cruzime de nedescris. De exemplu, in anul 64 d.Ch., ca sa isi ascunda propria vinovatie, imparatul Nero i-a invinuit pe crestini pentru incendiul care a mistuit 10 din cele 14 cartiere ale Romei. Istoricul roman Tacitus, un necrestin, spune ca Nero a poruncit ca acesti “crestini sa fie sfasiati de caini, tintuiti pe cruci, … folositi chiar ca torte vii pentru iluminarea nocturna a gradinilor palatului.”
Crestinii nu au fost insa persecutati pretutindeni si intotdeauna. Valurile de persecutie au venit la rastimpuri, cu intervale de pace si relativa libertate. Atacurile impotriva crestinilor au avut, in general, un caracter local si au variat mult in intensitate.
Istoria consemneaza zece “valuri” de persecutie a crestinilor. Este si in aceasta o confirmare a faptului ca Dumnezeu a stiut dinainte prin ce va trece biserica sa. Iata ce gasim scris in cartea Apocalipsei despre epoca bisericii aflate sub persecutie:
“Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10).
Certificatul, va rog!
Au fost doar doua valuri de persecutii care s-au intins peste intreg teritoriul imperiului Roman. Ele au urmarit sa stearga Biserica crestina de pe fata pamantului. Cel dintai val de persecutie generalizata s-a dezlantuit in luna Decembrie, 249 d.Ch., pe vremea domniei lui Decius. Fiecare cetatean al imperiului a fost obligat sa se duca la un guvernator roman local si sa primeasca un “certificat” prin care se adeverea faptul ca numitul a “dat ofranda zeilor” – un act pe care nici un crestin curat la cuget nu-l putea face.
Al doilea val de teroare, numit si “Marea Persecutie”, s-a dezlantuit in 23 Februarie 303, din porunca imparatului Diocletian. Galerius, mana dreapta a imparatului a fost forta malefica din spatele persecutiei si a prelungit-o chiar si dupa moartea lui Diocletian. Timp de 8 ani interminabili, decrete oficiale i-au transformat pe crestini in “dusmani ai imperiului”, i-au scos din orice slujbe oficiale, le-au confiscat si le-au ars Scripturile, le-au daramat cladirile Bisericilor, le-au arestat conducatorii si au pretins ca test de “lepadare” “ofranda adusa zeilor.”
Impotriva crestinilor au fost folosite cele mai odioase forme de tortura: au fost aruncati in arene sa fie mancati de fiare salbatice, au fost arsi pe rug, injunghiati, decapitati, rastigniti, sfartecati in bucati. Toate acestea au fost insa zadarnice. Credinta crestina crestea, se latea si patrundea pana si in cele mai neasteptate locuri ale Imperiului. In anul 311 d.Ch., acelasi Galeriu, rapus de boala si aflat pe patul mortii, a dispus darea unui edict de “toleranta.” El prevederea ca “este datoria crestinilor sa se roage Dumnezeului lor pentru bunastarea noastra.”
Progresul
Cum de au supravietuit sub persecutie cei din Biserica primara? Cum de n-a disparut, asemenea atator alte miscari religioase din vechime? Omeneste vorbind, ei n-aveau nici o sansa sa propaseasca. Era de neconceput ca o miscare spirituala minuscula si dispretuita, germinata intr-un colt al Palestinei sa incolteasca si sa poata deveni o forta preponderenta in idolatrul si impresionantul Imperiu al Romei. In ciuda acestei perspective, crestinismul nu numai ca a “dat peste cap” toate socotelile imperiale, ci a si devenit forta care i-a modelat toate manifestarile ulterioare.
Raspandirea crestinismului in primele secole ale erei noastre constituie unul dintre cele mai uimitoare fenomene din toata istoria omenirii. Care a fost oare secretul reusitei primilor crestini?
Mult mai mult decat o simpla cladire
Crestinismul primar nu a avut cladiri desemnate oficial drept locasuri de inchinaciune. De obicei, ei se inchinau prin case (Cea dintai cladire de biserica propriu zisa a fost excavata la Dura Europos, pe raul Eufrat. Ruinele dateaza din preajma anului 231 i.Ch.). Cei dintai crestini nu au practicat ceremonii publice, n-au avut acces la “mijloacele de publicitate” ale vremii. Cum se poate deci explica fenomenala lor raspandire din primele trei secole?
Dupa disparitia apostolului Pavel din arena n-au mai aparut alte mari “personalitati” insarcinate sa colinde lumea cu Evanghelia. Dumnezeu a schimbat metoda si a raspandit “vestea buna” prin intermediul unei adevarate “armate de furnici”, credinciosi anonimi si nebagati in seama, ale caror nume au disparut de mult in uitare.