2 Tes 3:2
Un credincios, privind starea lumii religioase şi la necunoaşterea unor adevăruri limpezi din Noul Testament, cum ar fi Trupul lui Hristos, zicea cu amărăciune: „Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa credincioşi necredincioşi ca religioşii din timpurile acestea.”
Nu numai izbăvirea de sub puterea păcatului, nu numai izbăvirea de sub puterea învăţăturilor nimicitoare de suflet, nu numai izbăvirea de sub robia goanei după bogăţii pământeşti, ci şi izbăvirea de sub influenţa oamenilor nechibzuiţi şi răi, ne-a câştigat-o Domnul Isus. Iar noi, prin credinţă, s-o primim. Aceasta-i izbăvirea adevărată: de a nu mai fi robii păcatului, robii învăţăturilor mincinoase, robii duhului lumii şi robii oamenilor. „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor.” (1 Cor. 7: 23).
„Să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi; căci nu toţi au credinţa.”
Nechibzuinţa şi răutatea sunt strâns legate de necredinţă sau de credinţa falsă.
Nu este vorba, în versetul de mai sus, de prigoana dezlănţuită de oamenii religioşi, ci de prigoana şi suferinţa pe care cei religioşi o dezlănţuiesc asupra adevăraţilor credincioşi.
„Nu toţi au credinţa”, adică nu toţi câţi pretind că slujesc lui Dumnezeu, sunt credincioşi. Credinţă este oare aceasta, când; în Numele lui Dumnezeu, iei viaţa sau bunul nume al cuiva? Să fim foarte atenţi la ceea ce scrie Cartea Sfântă; „Va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Ei se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.”(Ioan 16:2-3).
Credinţa este darul lui Dumnezeu, dat fiecărui sfânt în parte (Iuda 3). Credinţa nu se moşteneşte şi nici nu se dă în colectiv. Credincioşii formează o colectivitate (Biserica), dar numai pe baza credinţei primită individual.
Dumnezeu se ocupă în primul rând de indivizi şi după aceea de colectivitate. Nu întâi colectivitatea.
„Nu toţi au credinţa.”
Sunt multe crezuri, dar numai o singură credinţă.
De fapt nu există om necredincios pe pământ. Până şi ateul cel mai înfocat, tot crede în ceva. Oare istoria nu este un domeniu unde numai prin credinţă se poate intra? Oare planurile de viitor ale omenirii nu au la bază tot credinţa? Dar oare materia (teoria despre materie) cu care le place să se laude cei ce tăgăduiesc pe Dumnezeu şi lucrurile spirituale, nu este ea primită prin credinţă de oameni? Ce este materia? După definiţia filozofilor, este o îngrămădire de atomi. Atomul este părticica cea mai mică a materiei, care la rândul lui este compus şi el din protoni, electroni şi alte particule. Dar cine a văzut vreodată un atom? Cel mai perfect microscop n-a putut ajuta la vederea atomului. Pe ce se bazează atunci toată teoria despre atom? Pe credinţă. Iată că şi pentru materie este necesară credinţa.
Omul este fiinţă care crede.
Dar nu despre ceea ce crede omul scrie sf. ap. Pavel în versetul de mai sus, ci despre credinţa care mântuieşte. În lume sunt multe credinţe: credinţe ştiinţifice, credinţe filozofice, credinţe economice, credinţe politice, credinţe religioase, etc. Însă numai una singură aduce mântuirea: „Credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.”(Iuda 3). Nu este destul să crezi, ci trebuie să fii credincios Adevărului( 3 Ioan 3), iar a fi credincios Adevărului înseamnă a avea credinţa Evangheliei pe care o avea Domnul Isus. (Filipeni 1:27).
Nu toţi oamenii au aceeaşi credinţă. Dar nu numai oamenii, ci şi cei ce se ocupă cu lucruri religioase, nu toţi au aceeaşi credinţă. Despre ei scrie sf. ap. Pavel: „Nu toţi au credinţă.” (2 Tes. 3:2). Nu toţi câţi sunt într-o biserică sau adunare au credinţa Adevărului – singura care mântuieşte.
Cel care are credinţa cea una, se cunoaşte.
Numai prin credinţa cea una îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus. Numai această credinţă pricepe voia lui Dumnezeu, pătrunde în tainele adevărului sfânt şi poate împlini cu adevărat lucrarea Domnului Isus. Ea poate uni cu adevărat sufletele credincioase, pentru că ea singură are lumina. Ea nu este îngrădită de vreo lege omenească (fie ea şi religioasă) şi trece peste orice piedică, în vederea unităţii fiilor ei. Cine a primit credinţa, se depărtează de fărădelege.
Cine a primit credinţa Domnului Isus (Gal. 3:22 – în original şi în Biblia Sf. Sinod), a primit şi dragostea Lui.
Cine a primit credinţa, a primit şi chibzuinţă de a lucra armonizat cu gândul şi planul Domnului Isus.
Nechibzuit este cel care n-a primit credinţa, ci doar un crez oarecare.
Nechibzuit este cel care luptă în vreun fel împotriva copiilor lui Dumnezeu şi împotriva unirii lor.
Nechibzuit este cel care părăseşte adevărul scris pe paginile Sfintei Scripturi şi se ia după închipuirile oamenilor.
Credinţa adevărată te alipeşte numai de Domnul Isus, de jertfa şi Cuvântul Lui şi te desface de toate legăturile păcatului, ale învăţăturilor mincinoase şi ale duhului lumii.
Credinţa adevărată te smulge din acest veac rău, te trece dincolo de materie, în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu.
Credinţa adevărată te izbăveşte de oamenii nechibzuiţi şi răi, te izbăveşte de frica şi ruşinea de a mărturisi adevărul.
Cei care trăiesc în păcat sau în vreo robie oarecare, n-au ajuns la credinţă, ci numai la un crez.
Cei care menţin duhul de partidă în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, n-au ajuns la harul credinţei, ci tot numai la un crez.
Cei, care din dorinţa de a fi mari, jertfesc adevărul sfânt, n-au ajuns la credinţă, ci numai la un crez.
„Căci nu toţi au credinţa.”
Unii spun că pentru a avea credinţă trebuie să fii predestinat şi să fii înzestrat în vederea aceasta. Iată încă o vorbă care nu este adevărată, căci oricine poate ajunge la credinţă, dacă vrea. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. „(Luca 9: 23). Dacă voieşte, poate să creadă; dacă nu voieşte, nu va crede.
Şi sfinţii părinţi spun că credinţa este a celor duhovniceşti, nu a celor fireşti; a sfinţilor, nu a celor care trăiesc în păcat. Că este darul lui Dumnezeu, dar începător de virtuţi, dat celor care vor să-l aibă (vezi Teofilact voi. 3, pag. 106; Teodoreta al Cirului ş\ sf Ioan Gură de Aur).
Darurile lui Dumnezeu duc spre Dumnezeu, spre împlinirea planului Său. Tot ce nu duce spre împlinirea acestui plan, tot ce nu duce spre dragoste, pace şi sfinţire, este doar un crez, dar nu credinţă.
Pastor, Vitonescu Gabriel
