1 Tesaloniceni 1

Fiecare om aşteaptă ceva: o schimbare, o uşurare, o bucurie, căci nimic nu-i statornic în viaţa şi lumea de acum. Sunt însă numai două izvoare de unde pot veni cele aşteptate de om: pământul sau cerul, omul sau Dumnezeu. Şi fiindcă sunt numai două izvoare, sunt şi numai două feluri de aşteptători. Fiii credinţei, oamenii întorşi la Dumnezeu, îşi îndreaptă aşteptarea lor spre ceruri, spre Dumnezeu: „să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său…” Aşa aşteptau sfinţii din Tesalonic.

Fiii lumii şi ai păcatului însă aşteaptă totul numai de la pământ, de la ceea ce poate face omul. Cât de adevărate sunt aşteptările se poate cunoaşte după roadele lor: pacea şi fericirea. Nimic din ceea ce vine din lumea păcatului nu poate da pace şi fericire, dar ceea ce vine din cer, de la Dumnezeu, aduce cu sine pacea şi fericirea sufletului aşteptător. Lucrul acesta îl poate mărturisi cel mai din urmă credincios adevărat.

„Şi aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.”

Nădejdea creştinului este vie şi are la temelia ei făgăduinţele lui Dumnezeu, care se împlinesc cu cea mai desăvârşită precizie. Una din aceste făgăduinţe este venirea Domnului Isus, pentru a aduce cu Sine răsplătirea celor drepţi şi judecata celor răzvrătiţi.

Venirea Domnului Isus este făgăduinţa centrală pentru cei credincioşi, făgăduinţă de care sunt legate toate celelalte făgăduinţe. Diavolul însă veghează şi se luptă din răsputeri să şteargă din mintea creştinilor această făgăduinţă, îndreptându-le privirea şi gândurile în altă parte. Îi lasă, fără temere, să facă filozofie religioasă, să ducă o viaţă mai cinstită decât restul lumii, să activeze la moralitatea altora, numai să nu-şi aducă, aminte de venirea Domnului Isus. Şi cu durere se constată că între cei credincioşi făgăduinţa aceasta nu stă în centrul vieţii lor şi nu le frământă inima şi dorul. Povestea un frate din Bucureşti că, ducându-se într-un oraş din provincie, când a coborât din tren, s-a întâlnit pe peron cu o femeie credincioasă, pe care a întrebat-o ce aşteaptă. Sora a răspuns că aşteaptă pe cineva din Bucureşti. „Şi altceva ce mai aştepţi?” – întreabă din nou fratele. „Aştept şi un pachet de la cutare” – răspunse sora. „Şi numai atât aştepţi?” – continuă fratele. Atunci credincioasa, ca trezită dintr-un somn, răspunse: „îl aştept şi pe Domnul Isus”..

Întâmplarea aceasta arată starea de fapt între credincioşi. Pe lângă multele aşteptări, la urmă de tot, îl aşteaptă şi pe Domnul Isus. Din cauza aceasta viaţa este lipsită de frăgezime şi bucurie duhovnicească, este lipsită de pace şi lumină, iar lumea cu felul ei de a fi o copleşeşte tot mai mult.

Domnul Isus trebuie să aibă întâietatea în toate lucrurile, în aşteptările şi preocupările noastre. Venirea Lui trebuie să fie centrul dorinţelor noastre – şi atunci pacea şi bucuria negrăită, pe care le dă Duhul Sfânt, ne vor copleşi în întregime.

Dacă aşa stau lucrurile între cei care cred cu adevărat şi se preocupă cu lucrarea Domnului, care este starea creştinătăţii de nume? Ea a pierdut nădejdea aceasta a venirii Domnului Isus. Articolul din simbolul credinţei: „Şi iarăşi va să vie cu mărire…” este spus numai cu buzele, numai de formă, ca şi citirea Evangheliei sau diferitelor rugăciuni.

Toată slujba pe care o avem de făcut noi cei credincioşi nu are ca ţintă decât aşteptarea Mântuitorului. Ce foc sfânt dă această aşteptare vieţii noastre! Cât suntem de mângâiaţi în toate împrejurările din viaţa noastră din această lume prin acesta aşteptare a venirii Domnului Isus! Cât de uşoară face această aşteptare viaţa noastră! Nu este vorba de cercetări îndelungate şi de conştiinţa prorociilor cu privire la venirea din nou a Domnului Isus; nu, pentru aceasta tesalonicenii erau prea de curând întorşi la Dumnezeu. Însă ei aşteptau pe Domnul Isus; acesta este faptul însemnat. Aceasta era nădejdea vie care le dădea tărie să îndure toate. Cât de uşor trăim în această lume, dacă aşteptăm o lume viitoare!

Dacă aşteptăm pe cineva, suntem gata să-l şi primim. Trebuie pus totul în rânduială.

Venirea Domnului Isus va fi curând, fie că este aşteptat, fie că nu este aşteptat de lume. Credincioşii Săi adevăraţi însă îl aşteaptă cu bucurie deosebită, El fiind fericita lor Nădejde. Această venire are două etape: prima, pentru cei credincioşi şi este o venire în văzduh, pentru a-i răpi acolo (cei morţi vor învia, iar cei vii vor fi schimbaţi într-o clipeală de ochi – 1 Cor. 15:51-52), după aceea va fi pe pământ un necaz cum n-a mai fost de la începutul lumii şi nici nu va mai fi. Acesta este necazul cel mare. Apoi a doua etapă va fi venirea Domnului Isus împreună cu credincioşii Săi, ca să împărătească pe pământ.

Doamne Isuse, păstrează în mine vie şi înflăcărată dorinţa după venirea Ta şi, prin harul Tău, ajută-mă să grăbesc această venire printr-o trăire sfântă şi evlavioasă. Amin!

Cu privire la mânia lui Dumnezeu, despre care vorbeşte de multe ori Sfânta Scriptură şi care este amintită şi în versetul din 1 Tes. 1:10, ţinem să spunem că în adevăr Dumnezeu Se mânie. El nu este lipsit de sentimente, numai că aceste sentimente nu sunt ca la omul născut în păcat. Dumnezeu iubeşte şi urăşte. Iubeşte pe păcătos, dar urăşte păcatul. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri de Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor.” (Romani 1:18). Trăind în păcat, omul este sub mânia lui Dumnezeu. Păcatul nu face bucurie lui Dumnezeu. Unde se iveşte păcatul, acolo se iveşte şi moartea. Dumnezeu Se mânie împotriva păcatului, pentru că ne iubeşte pe noi şi vrea să ne vadă fericiţi. Se mânie împotriva noastră.

In ziua judecăţii, toţi cei răzvrătiţi vor cădea sub mânia lui Dumnezeu. Cine vrea să scape de această mânie să creadă în Domnul Isus şi să-L primească acum ca Mântuitor, cum foarte frumos spune Fer. Augustin: „Dacă vrei să scapi de mânia lui Dumnezeu, fugi în braţele lui Dumnezeu”.

Pastor, Vitonescu Gabriel