2 Tim 3:1,2 
„Să ştiţi…”
Adevărata credinţă trebuie să ajungă la ştiinţa spirituală: „…să ştii cum trebui să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Timotei 3:15). Este vorba despre Biserica (Trupul) lui Hristos, nu de vreo clădire pământească „ştiu să trăiesc smerit…” (Filipeni 4:12).
Cu multă greutate ne atrage atenţia Duhul Sfânt, prin gura sf. ap. Pavel şi a altor scriitori sfinţi, cu privire la zilele din urmă. E vorba de sfârşitul veacului acestuia, de închiderea uşii harului şi de venirea Domnului Isus.
Satana, ştiind că mai are puţină vreme, aruncă în luptă ultimele lui rezerve şi întrebuinţează toate mijloacele lui întunecate, pentru a zădărnici împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi va înşela, dacă se poate, chiar pe cei aleşi.
„…Vremurile grele”din zilele din urmă se cunosc prin aceea că oamenii se vor depărta tot mai mult de duhul credinţei şi al vieţii spirituale şi vor trăi numai pentru cele văzute, numai pentru trupul de carne, numai pentru lumea de acum, plină de pofte şi fărădelegi. În afară de acestea se vor porni prigonitori şi batjocoritori ai copiilor lui Dumnezeu şi ai lucrării Evangheliei mântuirii, împrăştiind un duh de frică printre sufletele credincioase. Dar cine va răbda până la sfârşit, va primi cununa vieţii.
Sf. ap. Pavel, scriind despre zilele din urmă, zice: „Să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri care vor trăi după poftele lor.” (2 Petru 3:3).
Sf. ap. Ioan de asemenea scrie: „Copilaşilor, este ceasul de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă… V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească” (1 Ioan 2:18 – 26).
Şi luda scrie limpede despre aceste vremuri în epistola sa când zice: „…în vremurile din urmă vor fi batjocoritori care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări, oameni supuşi poftelor firii, care n-au Duhul.” (luda 18 şi 19).
Sf. Ioan Gură de Aur zice şi el tâlcuind acest loc din Scriptură: „Cauza tuturor acelor rele din zilele de pe urmă, rădăcina din care se nasc toate celelalte, e atunci când cineva nu are în vedere cele ale aproapelui, ci numai pe cele ale sale… zilele rele le fac oamenii, egoismul lor.”
Toate aceste Scripturi Sfinte, amintite mai sus, ne atrag atenţia să rămânem alipiţi de Domnul Isus prin credinţă şi să nu ne îndreptăm privirea şi urechea la glasurile străine, căci oricât de grele ar fi vremurile de pe urmă, ele sunt scurte şi făgăduinţele Domnului se vor împlini negreşit. Ferice de cine va rămâne statornic în credinţă şi dragoste, căci el se va bucura de o cunună deosebită din partea Domnului Isus.
Această listă neagră a păcatelor care stăpânesc sufletele oamenilor în zilele din urmă, începe cu temelia lor: egoismul, adică iubirea de sine.
Da, eul stă pe tronul vieţii omului, de aceea este rob tuturor păcatelor şi stărilor rele. Cu detronarea eului începe mântuirea, şi eul are rădăcini în familie, în neam, în religie, în categoria socială, etc.
Numai cine primeşte cu adevărat, prin credinţă şi pocăinţă, pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor şi ca Domn, este izbăvit de domnia tirană a eului.
Teofilact scrie foarte adevărat despre păcatul iubirii de sine. „Întâia rădăcină – zice el – care naşte toate răutăţile, este iubirea de sine.. După cum din dragoste se naşte tot binele, aşa din iubirea de sine, care este potrivnică dragostei, se naşte tot răul… Mândria şi hula cea către Dumnezeu se nasc din iubirea de sine… Dragostea este Iată şi încăpătoare şi-şi revarsă spre toţi facerile ei de bine. Iubirea de sine însă strâmtează căile dragostei şi grămădeşte numai într-un singur om facerile ei de bine.”
Sf. Ioan Gură de Aur vorbind despre cei credincioşi, zice: „Dacă suntem mădulare unul altuia, apoi mântuirea aproapelui nu este numai a lui, ci şi a celorlalte mădulare… Ceea ce suferă o parte, suferă şi restul zidirii. Să nu fim iubitori de sine…”
Egoismul este firea păcătoasă a omului, şi cum nici un om nu e lipsit de firea pământească, tot aşa nici un om nu e lipsit de egoism. Manifestările egoismului sunt atât de felurite şi atât de ascunse încât nu-i cu putinţă de a le cunoaşte decât în lumina Domnului Isus şi a Duhului Sfânt, şi iarăşi nu-i cu putinţă de a scăpa de egoism decât folosind calea şi mijlocul pus la îndemână de însuşi Mântuitorul Isus: crucea.
Locul iubirii de sine este pe cruce în fiecare clipă. Fără cruce nu-i cu putinţă înfăptuirea nici unui adevărat bine şi nu-i cu putinţă de a face un pas spre desăvârşire şi spre împărăţia lui Dumnezeu.
Totdeauna au fost oameni iubitori de sine, iubitori de bani şi trufaşi, dar în zilele din urmă acest duh ai diavolului va pune stăpânire mai mult peste toţi locuitorii pământului şi chiar peste urmaşii lui Hristos, în clipele lor de neveghere.
De egoism sunt legate toate celelalte păcate, vrăjmăşia faţă de Dumnezeu încheind lanţul lor.
În lanţul acestor păcate este amintit şi păcatul neascultării de părinţi şi păcatul nemulţumirii.
Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Nimeni nu poate fi atât de nemulţumitor, fără simţire şi fără recunoştinţă, ca iubitorul de bani şi iubitorul de sine… Foamea câinească a sufletului este iubirea de argint, care umple sufletul cu multe, dar niciodată nu-l mulţumeşte, ci pururea este stăpânit de acea poftă.”
E un adevăr mare aici. Egoismul nu poate să asculte de nimeni decât de poftele lui şi cu cât caută să-şi împlinească mai mult poftele, cu atât este mai setos după noi plăceri. Este nemulţumit tot timpul şi aleargă fără încetare spre a descoperi noi căi ca să-şi potolească setea lui arzătoare. Chinuite şi nenorocite sunt sufletele care ard în acest foc nestins! şi nu vor fi scăpate de aici până nu-şi vor întoarce inima întreagă spre Domnul Isus, Mântuitorul cel adevărat. Cine se întoarce cu adevărat la El, va fi izbăvit din focul nestins al diavolului şi în veac nu-i va mai fi sete.
Trăim în zilele de pe urmă şi ştim sigur lucrul acesta după semnele arătate de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, între care sunt şi păcatele de mai sus, îndeosebi nemulţumirea.
De obicei, cei care se plâng mai mult, tocmai aceştia lucrează mai puţin. Pasărea fâlfâie încoace şi încolo şi ţipă, spre al abate pe vânătorul de păsări din preajma cuibului. Dar şi în noi este un cuib ascuns şi nu dorim ca el să fie jefuit sau văzut de oameni şi de aceea facem atâta gălăgie pentru alte lucruri, şi facem de multe ori acest lucru fără să ne dăm seama, pentru că amăgirea personală este lucru uşor pentru om. Dorim schimbări politice, când, de fapt, obiceiurile noastre personale au nevoie să fie schimbate sau putem să strigăm cu glas tare greşelile din biserică sau din adunare, în timp ce viaţa noastră însăşi are cea mai multă nevoie de a fi supravegheată de aproape.
Cei care se plâng au adesea gânduri egoiste şi caută folosul lor. Dacă i-am cerceta acasă la ei, am descoperi că nu sunt aşa de buni cum ar trebui să fie. Afirmaţia lor, că ar fi răniţi prin păcatele altora, este numai un plan şiret, întocmit ca să îndepărteze luarea-aminte de la greşelile lor.
Sunt şi în jurul nostru mulţi vorbăreţi şi nu puţini se lasă înşelaţi de ei. Dar Domnul poate să ne scape de orice înşelăciune şi, mai cu seamă, să-l cerem putere să nu ne lase să ne înşelăm singuri.
Dragul meu, chiar dacă nemulţumirea ţi-a devenit un obicei şi ţi se pare că este cusut în fiinţa ta, poţi scăpa de el. Braţele Domnului Isus, care au fost pironite pe cruce, au putere eliberatoare din orice lanţ.
Pastor, Vițonescu Gabriel