2 Tim 4:8. Frate Mihai Sârbu îți dorim un zbor plăcut și să ajungi în pace la casa veșnică!

Numai cel luminat de soarele credinţei poate vedea şi poate şti sigur împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. În lumina binecuvântată a acestui soare, poate străbate viitorul şi se poate odihni pe pajiştile împărăţiei harului lui Dumnezeu, care se va arăta în curând. Prin credinţă el gustă de pe acum din roadele acestui „Canaan” ceresc. Aşa era sf. Pavel. El ştia sigur că va primi cele făgăduite, pentru că prin credinţă le avea chiar de pe pământ. Prin credinţă el se hrănea din pâinea împărăţiei care va veni negreşit şi peste zbuciumata noastră planetă.

„Cerul – spunea un om al lui Dumnezeu – nu ne-ar fi atât de dulce dacă nu am fi locuit pe pământ mai întâi. Cine cunoaşte cel mai bine fericirea odihnei dacă nu lucrătorul? Cine înţelege cel mai bine binefacerile păcii dacă nu cel trecut prin război? Cine cunoaşte cel mai bine bucuria, dacă nu cel care a trecut mai întâi prin lumea durerii? Prin încercările de aici ni se deschide pofta pentru cer şi suntem pregătiţi pentru plinătatea bucuriei pe care ne-o va da prezenţa lui Dumnezeu.”

„…Mă aşteaptă cununa…”

Nu lucra nimic ce n-ai vrea să fi găsit făcând când va veni Domnul Isus.

Nu te duce nicăieri unde n-ai vrea să fii găsit când va veni Domnul Isus.

Nu spune nimic ce n-ai vrea să fii auzit spunând când va veni Domnul Isus.

La sfârşitul luptei cu biruinţă, se capătă cununa.

Cununa luptei credinţei o primesc în aceeaşi clipă toţi cei care au aşteptat cu iubire venirea Domnului Isus.

„Ziua aceea „este ziua (clipa) venirii Domnului Isus, când vor învia credincioşii din morminte, iar cei care sunt în viaţă, vor fi schimbaţi într-o clipă şi vor fi răpiţi împreună, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (vezi 1 Cor. 15:52 – 53; 1 Tes. 4:16 – 17).

Credinţa adevărată este însoţită de această nădejde. Cine nu crede în venirea Domnului Isus în văzduh, pentru răpirea Bisericii Sale în totalitatea ei – morţi şi vii – nu are credinţa cea adevărată, ci o credinţă falsă, chiar dacă se foloseşte de numele Isus.

Cununa dreptăţii (neprihănirii) este răsplata dreaptă pe care o va da Dumnezeu credincioşilor (copiilor) Săi, care au făcut parte din Trupul lui Hristos, care au sfârşit cu bine alergarea pe pământ, şi care au aşteptat cu fierbinte dragoste venirea Domnului Isus.

Cine iubeşte venirea Mirelui? Desigur, numai Mireasa. Biserica (Trupul) lui Hristos este Mireasa, iar Răsplata este Mirele însuşi care o va lua în slavă pentru nuntă. Poate fi o răsplată mai mare pentru Mireasă decât Mirele? Da, Domnul Isus este Răsplata cea foarte mare, pentru toţi cei care L-au aşteptat cu iubire (vezi Fac. 15:1). El este „Cununa dreptăţii” pe care o va primi atunci Mireasa Lui.

Fer. Augustin zicea: „Cine ar avea ceva care să nu fie al Tău? Răsplătind cele îndatorate, ne fiind nimănui dator…”

Tot el zice mai departe: „Dumnezeu, când răsplăteşte faptele noastre, în dar le răsplăteşte cu darurile Sale.”

Şi sf. Vasile cel Mare vorbeşte limpede în această privinţă, când zice: „Cu ce vom răsplăti noi Domnului, pentru toate câte ne-a dat El nouă?”

„De acum mă aşteaptă cununa…”

Numai credinţa, nădejdea şi dragostea pot rosti pe pragul morţii

aceste cuvinte. Sufletul care l-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal, pleacă din lumea aceasta liniştit şi plin de siguranţă. El poate spune: „De acum mă aşteaptă cununa.”

Iată câteva cuvinte ale unor oameni mari, pe patul morţii.

Împăratul Augustin, fiind pe patul morţii, spunea celor de faţă: „Bateţi din palme, prieteni, căci comedia (viaţa) s-a isprăvit.”

împăratul Septimiu Sever, suspina murind: „Eram totul, dar la ce-mi foloseşte?”

Regele Angliei, Henri al VII Nea, când se afla pe patul de moarte, a poruncit să i se aducă o cupă de vin, pe care a golit-o strigând: „Prieteni! Am pierdut totul: domnia, coroana şi sufletul!”

Cardinalul Mazarin (episcop catolic şi vestit om politic francez care strânsese şi o foarte mare avere) striga murind: „O, bietul meu suflet, ce vei ajunge tu?”

Thomas Hobey, vestit filozof englez, aproape de moarte, repeta neîncetat, ca prins de spaime: „Voi face o săritură în întuneric!”

Martin Luther, murind, spunea: „Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al mântuirii! Domnului îi stă în putinţă să ne scoată din moarte!”

Fer. Augustin, murind zicea: „O Dumnezeule, lasă-mă să mor, pentru ca să trăiesc!”

Vestitul Filip Melanchton, prietenul lui Luther, întrebat de cei din jurul patului său dacă mai dorea ceva, le răspunde: „Nimic, decât cerul!”

Iacob Neander învăţat evreu creştin, a murit, spunând cu bucurie celor din jurul său: „Lăsaţi-mă să mă duc acasă!”

Sf. ap. Pavel, cu puţin timp înainte de moarte spunea: „M-am luptat lupta cea bună… De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii…”

Domnul Isus, spunea de pe Golgota lui Dumnezeu: „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:43).

Un creştin era pe patul de moarte; un prieten s-a dus să-l vadă.

„Ei bine, vreau să-ţi spun ceva minunat, i-a spus bolnavul – voi fi curând cu Domnul Isus!”

Era seara şi a fost întrebat dacă trebuia să aprindă lumina, dar el, unindu-şi mâinile pe piept, a spus: „Este destulă lumină!” După puţin timp a adormit în pacea Mântuitorului său.

Eargil, când în 1681, a fost spânzurat în piaţa din Edinburg din pricina credinţei sale în Evanghelie, punând piciorul pe scara care-l ducea la spânzurătoare, a strigat: „Dumnezeu ştie că mă urc pe această scară cu mai puţină teamă decât atunci când mă urcam la amvon să predic…” Şi când a ajuns sus, a spus: „Astăzi este cea mai frumoasă zi din viaţa mea: voi primi în curând cununa şi binecuvântarea Domnului. Vă cer să vă uniţi cu mine pentru a-l mulţumi că m-a adus aici şi m-a făcut să birui pe Satan, lumea şi păcatul; ele nu vor putea să mă atingă. Iert pe toţi cei care m-au chinuit. Adio, toţi prietenii mei! Dumnezeul meu, primeşte duhul meu!” El şi-a unit mâinile pe piept pentru a se ruga şi, în timpul rugăciunii, călăul a răsturnat scara pe pardoseală.

Ce biruinţă pentru un credincios când, după ce L-a ales pe Hristos, este lepădat de această lume, cum a fost şi Domnul său!

În timpul ultimului război mondial, un grup de prizonieri a fost trimis să descarce o navă plină de bombe de aviaţie şi proiectile de artilerie. Riscurile erau mari. Pentru aceasta, înainte de a începe munca, unul dintre prizonieri, Mărio, un credincios statornic, le-a propus tovarăşilor săi de lucru să se încredinţeze lui Dumnezeu în rugăciune. Unul dintre tineri, prizonier şi el, s-a apropiat de Mărio cu un surâs batjocoritor: „Cine vorbeşte aici de Dumnezeu?” Apoi deschizându-şi larg cămaşa, arătă spre cuvântul tatuat pe piept: NIMIC.

„O, a răspuns credinciosul, privindu-l în ochi, în inima ta, în care pretinzi că nu este nimic, sunt totuşi trei lucruri: dragostea pentru mama ta, frica de moarte şi cunoştinţa binelui şi a răului.”

În cursul zilei nu au fost accidente prin bombardamente, dar acela a căzut în mare şi nu ştia să înoate. Mărio, cu preţul vieţii, s-a aruncat în ajutorul lui. Tânărul prizonier, readus sănătos la ţărm şi-a recunoscut răutatea şi, cu mânie, l-a întrebat atunci pe salvatorul său: „Dar ce lucru ai tu în inima ta?”

„Pe DOMNUL ISUS HRISTOS” i-a răspuns Mărio.

Prizonieri ai zilelor prezente, cu pieptul plin de NIMIC, cu speranţele răvăşite, cu cătuşe la „ochi” şi la „piept”, există un mesaj de salvare: braţele Salvatorului sunt încă deschise!

Dragul meu, plecarea în veşnicie se face numai în două feluri: fiind păcătos pierdut, sau păcătos mântuit. Într-un fel vei pleca şi tu. Care este alegerea ta? Primeşte-L acum pe Domnul Isus ca Mântuitor al tău, rămâi credincios Lui până la capăt şi vei pleca mântuit din viaţa aceasta. Vei putea spune şi tu, ca şi sf. ap. Pavel: „…Mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-a va da, «în ziua aceea» Domnul…”

Dacă-L primeşti acum ca Mântuitor, vei iubi din tot sufletul venirea Lui a doua oară. Căci, în adevăr, El va veni curând:

Teofilact zice: „Două sunt arătările Domnului. Una obştească şi simţită, care se face la sfârşitul veacului, iar alta este particulară şi gândită, adică arătarea înlăuntrul inimii credincioase” (Ioan 14: 21 – 22).

Sf. Ioan Gură de Aur scrie limpede şi el: „Dacă iubeşte cineva arătarea Lui, va face totul ca să-L cheme la sine şi să-L aibă, ca astfel să strălucească în el lumina.”

Fericită este inima care L-a primit acum pe Domnul Isus, fericită va fi şi atunci când va veni, aducând cu Sine lumina slavei veşnice.

Credinciosul îl aşteaptă pe Domnul, trăindu-şi viaţa natural şi în curăţie. El nu-şi opreşte activitatea sa până în ultima clipă. Lucrează cu aceeaşi râvnă în ocupaţia lui ca şi când Domnul ar veni peste o mie de ani, dar trăieşte în curăţie şi în aşteptare ca şi cum ar veni peste un ceas.

Adevărat zice Luther. „Dacă mâine ar fi sfârşitul lumii, tu trăieşte-ţi viaţa normal: îngrijeşte de familie, sădeşte-ţi pomi şi ară-ţi ogorul.”

Un gând asemănător zice şi un înţelept iudeu, Rabi Iohanan ben Zacai: „Dacă ţii puiet în mână şi ţi se spune: «Iată a sosit Mesia!» mai întâi sădeşte puietul şi abia după aceea să te duci în întâmpinarea Lui.”

Credinţa adevărată îl învaţă pe om să trăiască natural şi sfânt în orice clipă.

Credinţa adevărată însă aprinde inima omului de dragoste şi dor după Domnul Isus, Mirele vieţii sale.

Ion Marini scrie foarte adevărat: „Necredincioşii nu pot înţelege tainica chemare a Miresei de la Apocalipsa 22:21, fiindcă ei iubesc pământul şi plăcerile lui, iubesc banul şi foloasele lui, ei au mintea cufundată în afaceri şi «n-au timp» să privească vreodată spre cer şi să cugete la Cele de sus. şi unde e comoara voastră, acolo e şi inima voastră (Luca 12:34). Comoara atâtor oameni este pământul, de aceea inima le este legată întru totul de el. Comoara copiilor lui Dumnezeu este Domnul Isus, de aceea inima lor este plină de El, e legată de El şi doreşte după El ca şi inima copilului după mamă-sa.”

Mântuitorul meu, şi inima mea arde de dor după venirea Ta şi strigă: „Vino, Doamne Isuse!”

Ne vom revedea la marea reîntâlnire cu Isus!

Pastor, Gabriel Vițonescu